Dermatovenerologie

Anatomia şi fiziologia tegumentului

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 5.00 (2 Votes)

Anatomia şi fiziologia tegumentului

Cuprins:

Embriologie

Pielea apare timpuriu şi are o origine embrionară dublă ecto-mezodermică în cursul embriogenezei. La dezvoltarea sa participă:

- ectodermul de acoperire, din care se va dezvolta epidermul şi anexele;

- mezodermul – precursor al dermului;

- neuroectodermul – din care îşi au originea melanoblaştii şi celulele Merckel (care mediază senzaţia tactilă şi aparţin sistemului celular APUD).

Ectodermul în prima lună de viaţă embrionară este monostratificat.

În lunile următoare de viaţa fetală devine compus din mai multe straturi:

- stratul germenativ;

- stratul intermediar cu mai multe rânduri de celule, cu punţi intercelulare şi grăunţe de keratohialină;

- peridermul în care se perfigurează keratinizarea.

Prin diferenţierea stratului germenativ embrionar iau naştere diverse formaţiuni: celule bazale; mugurele epiteliale, care pătrund în profunzime şi dă naşterea anexelor glandulare (glandele sebacee şi sudoripare apocrine, mugurele glandelor sudoripare ecrine) şi anexele cornoase (părul şi unghia).

Dezvoltarea aparatului pilosebaceu începe în cursul celei de-a 16-a săptămână; în săptămână a 20-a fătul este acoperit de peri fini, lanugo, cu densitate mai mare mai ales în zona sprâncenelor şi a pielii capului.

Dezvoltarea glandelor sebacee începe din săptămâna a 12-a pe faţa şi pielea capului. Până la naştere glandele sebacee sunt deja constituite şi secreţia lor contribuie la formarea vernixului cazeosa, un înveliş care protejează fătul de maceraţie în contact cu lichidul amniotic.

Glandele sudoripare apocrine au acelaşi punct de plecare embriogenetic cu complexul pilosebaceu şi se găsesc din a 5-a, a 6-a lună, sub forma unor structuri tisulare în axile, areola mamară şi regiunea ano-genitală.

Glandele sudoripare ecrine se dezvoltă din mugurele propriu, cu începere din luna a 4-a, în luna a 7-a fiind bine conturate.

Unghiile – apar dintr-un mugure epidermic reprezentat de îngroşare epidermică la nivelul feţei dorsale a ultimelor falange, apărând spre sfârşitul lunei a treia. În viaţa intrauterină unghia rămâne acoperită de o lamă epidermică ce dispare numai în luna a IX – a la nou-născutul la termin,unghia apare deplin formată.

Melanocite îşi au originea în melanoblaştii din crestele neurale şi încep să migreze cu nervii, în direcţia pielii după a 6-a săptămână a vieţii fetale.

În a 12-a, a 14-a săptămână s-a observat un flux rapid al melanocitelor în epiderm, cu prezenţa activităţii legate de melanogeneză şi apariţia de granule de melanină. Dar numai după naştere, melanoblaştii distribuie melanina keratinocitelor.

În dermul ţesut conjunctiv tipic ia naştere din mezenchimul embrionar. Dermul devine bine conturat după a 6-a lună. Hipodermul sau stratul celular subcutanat se dezvoltă progresiv după luna a IV-a a vieţii embrionare pornind de la celulele mezenchimale.

Adipogeneza propriu-zisă se dezvoltă începând de la 25-a săptămână până la naştere, transformând fătul, ce are iniţial pielea ridată, într-un nou-născut cu ţesutul adipos euforic.

înapoi la cuprins

Aspectul morfologic al pielii.

Draganul cutanat este un înveliş neîntrerupt, conjunctivo-epitelial ce acoperă întreaga suprafaţă a corpului şi se continuă la nivelul marilor orificii (gură, nas etc.) cu semimucoasă (parţial keratinizată) şi care în interiorul cavităţilor respective devine o mucoasă.

Suprafaţa pielii la un individ de talie medie poate ajunge de 1,6-1,9 m² . La examenul vizual relieful pielii apare plan şi neted. În afara pliurilor anatomice se pot evidenţia numeroase proeminente, orificii şi cute din a căror întretaere rezultă un cadrilaj tegumentar normal. Micile depresiuni corespund orificiilor glandelor sudoripare şi foliculilor pilo-sebacei.

Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) şi funcţionale, ultimele apărând odată cu îmbătrânirea şi scăderea elasticităţii. Cutele structurale sânt fie cute mari (plica axilară, inghinală etc.) fie microcute. Microcutele sunt prezente pe toată suprafaţa pielii. La nivelul palmelor şi plantelor microcutele sânt aşezate în linii arcuate dispuse paralel, reprezentând amprentele cu caractere transmisibile ereditar, importante pentru identificarea juridică a individului.

Culoarea pielii variază cu rasa individului, cu homeostazia melaninică, grosimea stratului cornos, şi starea vascularizării dermului.

Greutatea pielii reprezintă circa 1/15 din greutatea totală a organismului (în medie 14-16 kg).

Grosimea pielii variază după regiunea anatomică, sex, vârsta şi rasă; alterând între ½ mm până la 4 mm. La palme şi plante are o grosime de 5 mm, iar la pleoape şi prepuţ are o grosime numai de 0,2 mm. La copii, la bătrâni şi femei pielea este mai subţire.

Elasticitatea pielii se datorează sistemului fibrilar dermic şi mai ales fibrelor elastice. La elasticitatea pielii contribuie şi paniculul adipos. Elasticitatea pielii scade cu vârsta şi dispare în stările de edem şi scleroză.

Mobilitatea pielii este variabilă faţă de planurile ei profunde.

Pielea are de la suprafaţă spre profunzime trei zone: epidermul, dermul şi hipodermul.

Din profunzime spre suprafaţă se pot observa următoarele zone, în continuitate, dar de morfologie diferită şi anume: zona de joncţiune dermo-epidermică, stratul bazal sau germenativ, stratul spinos sau corpul mucos Malpighi, stratul granulos şi apoi cel cornos. Stratum lucidum situat între stratul granulos şi cel cornos, este evident mai ales la palme şi plante.

Joncţiunea dermo-epidermică este neregulată, sinuoasă, numeroase papile dermice se întind în sus şi deformează faţa profundă a epidermului, care la rândul său are prelungiri sub formă de creste epidermice, ce separă între ele papile dermice.

Membrana bazală (joncţiunea dermo-epidermică) este o structură lamelară ce separă dermul şi epiderm. La ultramicroscop este alcătuită din patru componente: membranele plasmatice ale celulelor bazale cu semidesmozomi, lamina lucida, lamina densă şi lamina fibroasă cu componente fibrilare. Membrana plasmatică face legătura dintre celulele stratului bazal şi membrana bazală propriu-zisă. Lamina lucida conţine o substanţă specifică: laminina. Lamina densa are un aspect fibros, fiind formată din fibre de colagen. Din ea pleacă fibrele de oncorare ce se extind până în derm; asigurând unitatea morfofuncţională dintre derm şi epiderm.

înapoi la cuprins

Epidermul.

Epidermul este compus dintr-un epiteliu stratificat şi pavimentos cu evoluţie progresivă spre cornificare. El este lipsit de vase sanguine, nutriţia celulelor are loc prin difuzarea limfei interstiţiale din derm, prin intermediul membranei bazale şi prin spaţiile înguste.

Celulele epidermului se împart după origine, aspect microscopic şi funcţii în două linii distincte: keratinocitele, care constituie majoritatea celulelor şi melanocitele mult mai puţin numeroase. Keratinocitele au ca funcţia de bază biosinteza şi stocarea keratinelor, scleroproteine fibrilare.

În dependenţă de diferenţierea acestor celule în stratul bazal avem keratinoblaşţi, în cel spinos kertinocite şi cornocite în stratul cornos.

Stratificare elucidează procesul morfologic şi biochimic de transformare treptată, ce-l suferă keratinocitele în migrarea lor din stratul bazal până la suprafaţa epidermului, unde ajung ca celule cornoase, complet keratinizate. Acest „timp de reînnoire epidermică” în mod normal durează 25-30 de zile, dar în stările de parakeratoză caracterizată printr-o multiplicare celulară grăbită (de ex. psoriazis) timpul de reînnoire se poate reduce la 3-4 zile.

Al doilea grup de populaţie epidermică este reprezentat de dendrocite, celule ce prezintă prelungiri citoplasmatice, dendritele, în care întră: melanocitele, celule Langerhans şi celule Merkel.

Stratul bazal (germenativ) este cel mai profund fiind situat în contact cu membrana bazală, este constituit dintr-un singur rând de celule. Celulele sale au o formă ovoidă cu axul mare perpendicular pe membrana bazală. Nucleul celulei este mare situat apical, bogat în cromatină, citoplasma conţine numeroase organite. La polul apical sunt situate granule de melanină, ca o umbrelă de asupra nucleului. Melanina are un rol fotoprotector, ferind acizii nucleici (mai ales ADN) de razele ultraviolete, cu acţiunea inhibitoare asupra acestora. Citoplasma conţine filamente paralele cu axul mare al celulei (filamentele Herxheimer), care se fixează pe polul bazal al celulei pe formaţiuni nodoase ale membranei numite semidesmozomi. Circa una din 200-600 celule bazale, se găseşte în mitoză. Proporţiile lor constituie indexul mitotic.

Prin studiile electronooptice a keratinocitului bazal se pot releva următoarele aspecte: nucleul cu o membrană dublă, căptuşită cu granule ribozomale şi prevăzută cu pori. Carioplasma este formată din suc nuclear şi cromatină reprezentată de lanţuri de acid dezoxiribonucleic.

Membrana keratinocitului bazal este alcătuită din trei componente:

- glicolema complex glicoproteic superficial;

- plasmalema, membrana plasmatică propriu-zisă, complex lipoproteic ce formează baza membranei celulare;

- citoscheletul, aşezat pe faţa internă a plasmalemei, constituită din proteine fosforilate.

Membrana celulară este ondulată şi are pe întreaga ei suprafaţă prelungiri digitiforme, care se întrepătrund cu cele ale celulei vecine, formând astfel sistemul de coeziune intercelulară. Citoplasma, matricea citoplasmatică este teritoriul celular aflat între membrana celulară şi învelişul nuclear.

În citoplasma celulelor bazale tonofilamentele au o grosime de 5 milimicroni, şi sunt fixate cu ambele capete pe densificările în formă de disc ale plasmolemei ce intră în structura desmozomilor. Ele sunt compuse dintr-o proteină fibrilară răsucită cu un conţinut ridicat în grupări sulfhidrilice (de tip SH) biologic active.

Organitele celulare: ribozomii sunt dispuşi liber şi-s responsabili de sinteza proteică. Ei sunt prezenţi până la stratul granulos. Aparatul Golgi este alcătuit din numeroase microvezicule; reticulul endoplasmatic, veziculele lizozomale, organite ale digestiei intracelulare. Mitocondriile cu rol în glicoliză aerobă sunt mici şi rare. Se mai observă granule de melanină înglobate în celule şi în parte în lizozomi.

Matricea intercelulară constituie mediul interstiţial în care îşi desfăşoară activitatea diferitor tipuri de celule de la nivelul epidermului. Matricea controlează adezivitatea, creşterea şi diferenţierea celulară, jucând un rol principal în organizarea celulelor în ţesut.

Un rol deosebit în asigurarea adezivităţii intercelulare îl joacă dispozitivele de joncţiune intercelulară, care sânt de mai multe tipuri. La punctele de contact intim dintre celulele tuturor straturilor epidermului normal se întâlnesc formaţiuni cu rol esenţial în realizarea coeziunii intercelulare, desmozomii.

Desmozomi se menţin în epiderm până la straturile superioare dispărând în stratul cornos disjunctum. An un rol în keratinogeneză, orientând spaţial tonofilamentele. Desmozomii sânt de forma unor îngroşări ovale, discoide, paralele şi alcătuiţi dintr-un ciment intercelular şi componente structurale ale membranelor celulare.

Aderenţa epidermului de derm este asigurată de prelungirile citoplasmatice ale feţei profunde a celulelor bazale, care se intrică cu prelungiri dermice corespunzătoare şi prin semidesmozomi. Semidesmozomii reprezintă un mijloc de legare a celulelor bazale cu membrana bazală pe care se fixează tonofilamentele.

Proliferarea şi alunecarea spre exterior a celulelor bazale formează celelalte rânduri de celule a epidermului.

Stratul filamentos sau spinos (malpighian) este situat deasupra stratului bazal. El este alcătuit din 6 – 15 rânduri de celule voluminoase, poliedrice, aşezate în mozaic. Pe măsură ce urcă spre suprafaţă devin tot mai turtite şi mai puţin vitale. Celulele au un nucleu mare, rotund, clar, cu 1- 2 nucleoli, cu citoplasmă eozinofilă.

Membrana celulară are numeroase plici, ceea ce facilitează interconexiunea primară, transferul intercelular, ca şi modificările formei celulelor. Celulele păstrează organitele, au un număr mai redus de granule de melanină, iar tonofilamentele sunt mai groase, şi aşezate în mănunchiuri dense.

La nivelul stratului malpighian, mai ales în primele rânduri sânt observaţi corpii lui Odland, sau keratinozomii, care se prezintă sub formă de lame paralele separate de benzi clare, fiind constituiţi din fosfolipide şi polizaharide, conţinând şi hidrolaze, fosfataze acide şi alt. Aici are loc şi biosinteza provitaminei D3. Acestor formaţiuni li se atribuie un rol important în descuamarea continuă. Lizozomii sânt organite celulare sferice cu o activitate enzimatică intensă.

Stratul granulos (Lanhans) îl continuă pe cel malpighian în evoluţia celulelor spre suprafaţă. Este compus din 4-6 rânduri de celule, romboidale, dar lăţite pe axul mare orizontal. În citoplasma acestor celule sânt prezente granule neregulate de keratohialină, intens bazofile. Aceste granule în cursul keratinizării constituie matricea interfilamentoasă, ce cimentează tonofilamentele între ele în fascicule compacte. Nucleul este abia vizibil, cu număr scăzuţi de ribozomi. Corpii lui Golgi, şi mitocondriile se degradează şi dispar progresiv.

Stratul lucidum este situat deasupra stratului granulos, bine vizibil numai în epidermul palmar şi plantar. Acest strat este compus din celule cu nucleu picnotic sau anucleate, încărcate cu o substanţă denumită eleidină ce are afinitatea tinctorială a corpilor graşi, posibil să provină de keratohialină.

Stratul cornos este situat la suprafaţa pielii, grosimea lui variază în funcţie de regiune – de la aproximativ 1/5 până la ½ din înălţimea epidermului (în regiunile palmo-plantare). Celulele lui sunt turtite, lamelare cu citoplasma eozinofilă şi omogenă. Ele şi-au pierdut nucleul şi celelalte organite intracelulare.

Suprafaţa pliurilor membranelor de la acest nivel devine netedă, dar forţa de legătură dintre celule creşte proporţional ci intensificarea procesului de keratinizare. Membrana celulară se îngroaşă progresiv, devine rezistentă, foarte densă, asigurând astfel soliditatea şi permeabilitatea celulară. Studiul la microscopul electronic a relevat tonofilamentele în pachete strânse, ancorate la periferie, de desmozomi, dispuse orizontal.

Porţiunea profundă a stratului cornos, mai compactă, foarte aderentă la planurile subiacente, este denumită zona conjunctă şi împreună cu stratul lucidum, pe care se sprijină, constituie „stratul barieră”, deosebit de important din punct de vedere fiziologic.

Partea superficială a stratului cornos, fiind mai puţin aderentă, se exfoliază, este numită din această cauză „zona disjunctă” şi participă împreună cu secreţiile glandelor sebacee şi sudoripare la formarea filmului hidro-lipidic, o formaţiune de protecţie a pielii.

Din punct de vedere fiziologic, i se pot distinge două părţi: stratul oxibiotic şi stratul anoxibiotic.

Stratul oxibiotic se referă la ceea ce se cuprinde sub denumirea de epidermul viu, adică stratul bazal, spinos, iar după unii autori şi stratul granulos aproape în întregime. În aceste structuri procesele chimice ce se petrec sunt reacţii de tip reductor, cu un consum mare de oxigen.

Startul anxiobiotic cuprinde stratul lucidum şi cornos cu formaţiunile protectoare superficiale ale pielii. În aceste straturi transformările metabolice ce se petrec sânt de tip fermentativ.

înapoi la cuprins

Fiziologia epidermului.

În epiderm se desfăşoară două funcţii importanate: keratogeneza şi activitatea diviziunii celulare şi multiplicării celulelor epidermice.

Keratinogeneza este un proces biochimic complex specific epidermului, caracterizat prin transformări treptate ale unei proteine precursoare bogate în aminoacizi sulfuraţi şi legături sulfhidridice ( de tip – SH-) şi disulfurice (de tip –SS-). Epidermul produce zilnic 0.6-1g keratină. Morfologic elementele precursoare ale keratinei sânt reprezentate de tonofibrile care sânt formate din filamente subţiri de prekeratină. Keratina este alcătuită de 18 aminoacizi, între care predomină cistina, foarte bogată în sulf.

Se deosebesc 2 tipuri de keratină: cea moale epidermică (schizokeratină) şi cea dură din unghii şi păr (scleroproteină).

Studiile keratinelor au pus în evidenţă prezenţa a două componente esenţiale ale acestora: filamentele şi matricea, care le sudează.

Biosinteza keratinei se desfăşoară în etape, care încep în stratul bazal al epidermului şi se încheie în celulele stratului cornos.

În acest proces participă toate organitele citoplasmatice ale keratinocitului.

Sinteza keratinei este un proces activ ce urmează două etape: cea de sinteză şi cea de tranziţie.

În etapă de sinteză, keratinocitul produce în primul rând proteină fibrilară, alcătuită din fenilalanină şi metionină, cuprinsă iniţial în tonofilamentele stratului bazal, aranjate în grămezi laxe, în jurul nucleului, în axul celulei. În stratul granulos în jurul acestor fibrile apare un nou produs de sinteză – keratohialină. Keratohialina este o proteină bogată în histamină amorfă secretată de ribozomi. Acest material e precursor al filagrinei (responsabilă de agregarea filamentelor).

Keratinozomii (granulele lamelor Odland) – organite speciale celulare produc substanţa ciment, necesară fermei sudări a celulelor.

În stratul cornos are loc ultima fază a keratinizării – faza de tranziţie, în care componentele citoplasmatice sunt disociate şi degradate.

înapoi la cuprins

Dinamica şi homeostazia epidermului.

Epidermul are o grosime constantă pentru o regiune dată, şi pentru a compensa descuamaţia fiziologică continuă şi se înnoieşte constant.

Datorită unui mecanism de control volumul şi forma epidermului sunt reglate prin menţinerea în echilibru a ritmului mitozelor keratinocitelor şi a dinamicii lor de diferenţiere şi măturare.

Multiplicarea keratinocitelor în condiţii obişnuite are loc la nivelul stratului bazal şi într-un procent mai mic în celulele suprabazale.

Homeostazia se datorează mai întâi acţiunii în echilibru a sistemului cheilonele epidermice cu rol de încetinire asupra şi de alungire a timpului de diferenţiere, şi maturizare a keratinocitelor şi de activarea genelor care iniţiază şi controlează indicele mitotic.

Acetilcolina, androgenii, estrogenii, prostaglandina F stimulează creşterea indicelui mitotic, în timp ce acest indice este diminuat de corticoizi, adrenalină, şi prostaglandina F.

Timpul de reînnoire a epidermului (turnoverul epidermic) cuprinde timpul necesar desfăşurării unei epidermopoeze fiziologice, care variază între 26 şi 42 de zile. În afara keratinocitelor epidermul mai conţine şi alte categorii de celule, cu funcţii speciale, morfologic având ca element comun prelungirile dendridice. După cum s-a menţionat mai sus în această grupă sunt incluse: melanocite epidermice, celulele Langherhans şi celulele Merkel.

Melanocitele constituie sistemul pigmentar al pielii cu rolul vital în fotoprotecţie prin elaborarea pigmentului natural – melanina. Melanocitele sunt celule neregulate, stelate, cu prelungiri dendridice şi nucleu dens. Celulele imature se numesc melanoblaste. Ubicuitar răspândite printre celulele stratului bazal ele sunt localizate pe membrana bazală, iar prelungirile lor servesc la transferul melaninei (sub formă de melanosomi) către keratinocitelor straturilor superioare malpighiene.

Multiplicarea melanocitelor se petrece prin diviziune directă.

Pigmentul melanic se sintetizează în ribozomi specializaţi (premelanozomi şi melanozomi). Melanina se formează prin oxidare enzimatică a tirozinei în dopa (3-4 dihidroxifenilalanină) , apoi dopa-chinonă. Catalizează această reacţie tirozinaza melanocitară. În ultimul stadiu se ajunge, prin polimerizarea indol-5,6-chinonei, la formarea unei polichinone regulate, care unindu-se cu glicoproteină – dă naştere melaninei.

Procesele enzimatice au loc in melanozomii ce derivă din reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi.

Existenţa unei sinergii funcţionale dintre melanocit şi keratinocitele din jur joacă un rol important în reglarea pigmentaţiei cutanate. Pigmentogeneza este efectuată sub un riguros control al unui set de gene.

Melanogeneza este controlată şi hormonal. Hormonul melanostimulator şi ACTH produşi de hipofiză stimulează melanogeneza.

înapoi la cuprins

Sistemul imun al epidermului

Pielea şi mai ales epidermul este capabilă să inducă, să regleze şi să înhibe un răspuns imun declanşat de diferiţi agenţi.

În componenţa sistemului imun epidermic sânt incluse celule Langherhans, celule Grenstein, keratinocitele şi limfocitele T epidermice.

Celulele Langherhans provin din măduva osoasă, sînt localizate între celule stratului bazal şi malpighian, şi au markeri identici cu ai celulelor sistemului macrofagic, fiind de asemenea putătoare al markerului CD1 al timocitelor şi al CD4 marker prezent la limfocitele auxiliare. Ele sunt mobile, prezentătoare şi purtătoare de antigen în unii ganglionii limfatici regionali, unde intră în contact cu limfocitele T pe care le sensibilizează şi activează.

Celulele Granstein, recent puse în evidenţă sunt prezentătoare de antigen şi rezistente la RUV. Ele sunt responsabile de activitatea limfocitelor T supresoare specifice.

Keratinocitele au o proprietate importantă, care le oferă un rol preponderent în funcţionarea sistemului imun epidermic şi anume capacitatea lor de a secreta un număr de mediatori capabili să moduleze secreţiile imune şi inflamatorii, diverse citokine precum: interleukine: IL1, IL3, IL6, IL8 etc.

Limfocitele T epidermice. Activarea acestor celule se petrece sub influenţa unor semnale de la celulele Langherhans prin prezentarea de antigen sau prin IL1 secretate de celulele Langherhans şi de keratinocite.

înapoi la cuprins

Dermul.

Dermul este situat imediat sub epiderm şi este constituit din 3 zone:

- una superioară, dermul superficial (papilar) cu o structură mai laxă;

- una mijlocie, corionul (dermul reticular) are o structură mai densă şi este situată la o mică distanţă sub mugurii interpapilari;

- una inferioară, dermul profund, cu fascicule colagene groase.

Morfologic dermul este compus din fibre, celule şi substanţa fundamentală.

Sistemul fibrelor al dermului reprezintă 75% din greutatea dermului. Fibrele sunt de trei tipuri: colagenul, care reprezintă 90%, elastina 10% şi fibrele reticulare.

Fibrile colagene sunt constituite din protofibrile compuse din trei lanţuri de polipeptide răsucite, două lanţuri α1 identice şi un al treilea lanţ denumit α2, care împreună formează un triplu helix.

Sinteza colagenului se desfăşoară mai întâi intracelular la nivelul fibroblastelor, în care se sintetizează tropocolagenul şi în etapa extracelulară, în care tropocolagenul se strânge în fibrile de colagen groase.

Procesul de sinteză a colagenului este influenţat de factori hormonali, pe prim plan sunt hormonii corticoizi, care îl inhibă şi vitamina C, acidul ascorbic, care stimulează această sinteză.

Fibrele colagene, datorită legăturilor longitudinale puternice de natură chimică sunt foarte rezistente la tracţiune.

Fibrele elastice sunt mai subţiri, dar se pot aglomera în mănunchiuri groase, mai ales în stările degenerative când sunt rupte. Ele sunt formate dintr-un filament axial de elastină şi un înveliş polizaharidic (elastomucină).

Biosinteza fibrelor elastice are loc la nivelul fibroblastelor.

Principala lor calitate este posibilitatea de extensibilitate la dublarea lungimii, cu revenire la dimensiune iniţială.

Fibrile reticulare sunt fibre subţiri, fine, situate mai mult în stratul papilar şi în jurul anexelor, se ramifică şi se anastomoză. Ele vin în legătură cu celulele conjunctive (fibroblaste) din care derivă, fiind formate din procolagen.

Substanţa fundamentală în parte este de origine sanguină, în parte e secretată de elementele celulare. Are structura de gel coloidal, al cărui grad de fluiditate depinde de starea de polimerizare a mucopolizaharidelor acide: acidul hialuronic şi condroitinsulfatul B (dermatan-sulfatul).

Substanţa fundamentală îndeplineşte următoarele funcţii importante:

- Împreună cu capilarele sanguine asigură schimbările metabolice;

- Intervine în metabolismul apei în organism, fiind un mare rezervor de apă;

- Este rezervor de serumproteine;

- Participă la reacţii imune prin proteinele plasmatice care acţionează ca anticorpi.

înapoi la cuprins

Hipodermul.

Hipodermul separă pielea de structurile subiacente. El este constituit din lobuli de celule grase (lipocite) conţinând trigliceride cu rol de rezervă nutritivă şi de izolator termic şi mecanic. Lobii sunt separaţi prin reţea de trasee conjunctivo-elastice, în care se găsesc vase şi nervi.

înapoi la cuprins

Vasele sanguine şi limfatice.

Organul cutanat este bine vascularizat. Vasele sanguine sunt situate în derm şi au un calibru mic, cu lumenul tapetat de un rând de celule endoteliale turtite. Ele se grupează schematic în trei etaje:

- Vasele mai mari în hipoderm;

- Cele de calibru mijlociu sunt situate în plexul orizontal subdermic;

- Cele mai mici formează plexul subpapilar, legat de precedentul prin vase comunicate situate perpendicular. De la nivelul plexului subpapilar merg spre vârful papilelor capilare foarte numeroase, având un perete redus de endoteliu, cu câteva histiocite şi pericite în jurul acestuia.

Un organ vascular special prezent în derm, mai frecvent la extremităţile degetelor şi patului unghiilor, îl reprezintă glomus-ul; este constituit dintr-o o anastomoză arteriovenoasă directă (nu prin intermediul capilarelor arteriale şi venoase), respectiv dintr-o arteriolă aferentă cu lumenul îngustat şi o venă eferentă cu lumen lărgit, înconjurate de celule glomice (mioepiteliale) contractile dispuse stratificat în jurul segmentului arterial (inervate de fine fibrele nervoase amielinice, au un rol de a regla debutul sanguin la nivelul anastomozei).

Vasele limfatice prezintă capilare cu plexuri limfatice dispuse în mod analog cu vasele sanguine. Ele culeg limfa care circulă prin spaţiile intercelulare malpighiene şi printre fasciculele conjunctive dermice. Ele iau naştere în papile şi varsă într-un plex subpapilar suprapus aceluia vasculo-sanguin, iar din acesta – intr-un plex subdermic, ca şi vasele sanguine.

Circulaţia cutanată este reglată de centrii vasomotori – din măduva spinării, bulb, hipotalamus şi cortex (contracţia vaselor are ca efect clinic ischemia, iar vasodilataţia – conjestia, eritemul) – şi de factori hormonali (eliberarea de catecolamine). Sistemul circulator cutanat are un rol important în schimburile metabolice (gazoase, electrolitice şi al unor substanţe nutritive) şi în termoreglare (vasodilataţie arterială a plexurilor dermice şi vasoconstricţie a vaselor hipodermice în condiţii de căldură excesivă, iar în condiţii de frig – reacţie vasomotorie inversă, insoţită şi de o încetinire a debitului sanguin în circulaţia venoasă).

înapoi la cuprins

Inervaţia pielii.

Inervaţia pielii se efectuează prin nervi cerebrospinali centripeţi (senzitivi) şi prin filete simpatice, centrifuge, cu acţiunea mai ales vasomotorie şi secretorie, care au terminaţiile în muşchii netezi cutanaţi, în pereţii vaselor şi în glandele sudoripare ( nu şi în cele sebacee). Spre deosibire de fibrele nervilor cerebrospinali (care sunt mielinizate) cele simpatice sunt amielinice. Venind din profunzimea hipodermului, urcă sinuos spre derm, însoţind pachetul vascular şi luând parte la plexurile dermice şi subpapilare; mici ramificaţii urcă spre epiderm, iar unele neurofibrile ajung până în apropierea stratului granulos. În afara terminaţiilor nervoase libere epidermice, în derm şi hipoderm se mai găsesc celule şi mai ales „corpusculi” senzoriali specializaţi:

- sensibilitatea tactică este atribuită corpusculilor Meissner (Wagner-Meissner), discurilor Merkel (ambele fiind constituite din celule şi terminaţii nervoase libere), precum şi terminaţiilor în formă de coşuleţ de la nivelul foliculelor pilosebacei;

- sensibilitatea termică este asigurată de corpusculii Krause (pentru frig) şi corpusculii Ruffini (pentru cald);

- sensibilitatea tactilă şi la presiune îşi are reprezentanţii în corpusculii cu o capsulă multilamelară groasă Vater-Pacini şi variantă acestora corpusculii Golgi-Mazzoni;

- durerea îşi are corespondentul anatomic în terminaţiile nervoase libere din dermul superior;

- pruritul nu are terminaţii nervoase specializate, ci ar reprezenta doar o formă atenuată specială a durerii ( azi se apreciază că pruritul este condiţionat de factori complecşi).

Toate aceste manifestări ale sensibilităţii cutanate pornesc ca semnale (excitaţii) de la nivelul extreroreceptorilor amintiţi care le înregistrează şi le transmit sistemului nervos central, transformându-se la nivelul scoarţei cerebrale în senzaţiile corespunzătoare de frig, căldură, presiune, tact etc.

înapoi la cuprins

Fanerele (anexele cutanate).

Fanerele (anexele cutanate) sânt de 2 tipuri: cornoase (unghia şi părul) şi glandulare (glanda sebacee şi sudoripară).

Îşi au sediul în derm, unde rămân cantonate şi de unde merg către epiderm.

Glandele sudoripare sunt de 2 tipuri: ecrine şi apocrine. Primele sunt foarte numeroase. Predomină pe toată suprafaţa tegumentului, mai ales pe palme şi plante, axile, frunte şi toracele anterior. Sânt alcătuite dintr-un „ghem” glandular secretor şi un duct sudoripar care se deschide la suprafaţa pielii printr-un por sudoripar (acesta se găseşte de obicei în vecinătatea imediată a unui folicul pilosebaceu). Ele secretă zilnic 800 ml de sudoare fluidă, într-un mod continuu, fără alterarea celulei glomerulare.

Glandele sudoripare apocrine sunt mult mai puţin numeric, se găsesc grupate în regiuni axilare, inghinale, mamelonare, anoperianală, pubiană, sunt mai mari decât cele ecrine şi au o secreţie holocrină; ca şi cele ecrine sunt tubulare şi se deschid printr-un larg canal excretor în vecinătatea imediată a unui folicul pilosebaceu sau chiar în acesta.

Sunt asimilate ca varietăţi de glande apocrine: glandele cu cerumen din conductul auditiv extern, glandele mamare şi glandele Moll (ale pleoapelor).

Glandele sebacee sunt glande acinose holocrine, anexate obişnuit perilor (aparat pilosebaceu), dar prezente şi în zone tegumentare lipsite de foliculi piloşi.

Tot glande sebacee heterotopice (nepatologice) sunt şi cele proeminente, minuscule, gălbui, de la nivelul buzelor (în special superioară) şi, uneori pe faţa internă a obrajilor (glandele Fordyse). Şi glandele Meibomius (ale pleoapelor)sunt tot glandele sebacee. Glandele sebacee se dezvoltă în jurul vârstei pubertăţii, fiind foarte frecvente pe faţă, pielea capului şi organele genitale; nu există în tegumentul de pe palme şi plante. Secreţia glandelor sebacee este reprezentată de sebum, o grăsime cu compoziţia complexă, principalele lipide fiind reprezentate de esteri de colesterol, trigliceride şi fosfolipide. Reglarea secreţiei de sebum este controlată de sistemul nervos, dar mai ales de hormoni: cei androgeni o stimulează, cei estrogeni o frânează (progesteronul acţionează ca un important antiandrogenic pe cale externă – în aplicaţii directe –, nu însă şi pe cale sistemică).

Părul. Firul de păr este constituit dintr-o tijă şi o rădăcină, adânc implantată în derm (perii groşi ajung până la hipoderm), în direcţie oblică faţă de suprafaţa pielii în raport cu momentul apariţiei şi a volumului lor perii sunt de 4 tipuri:

a) lanugo: peri subţiri şi scurţi imaturi, hipopigmentaţi, sunt mai ales apanajul fătului;

b) vellus: peri subţiri, dar mai lungi, hipopigmentaţi, proprii nou-născutului până la vârsta de 6 luni, cu sediul în pielea capului;

c) peri intermediari scurţi: sunt intermediari ca grosime între cei imaturi şi cei maturi, sunt pigmentaţi, apar în afara pielii capului la o vârstă cuprinsă între 11 şi 16 ani;

d) peri definitiv maturi prezenţi atât în pielea capului cât şi în axile, pubis; la bărbaţi sunt reprezentaţi pe faţă, adesea şi pe torace, rădăcinile braţelor şi chiar în restul tegumentelor; la femei pot fi observaţi mai rar în afara regiunilor obişnuite, de obicei doar în condiţii patologice (hirsutism). Keratina din firul de păr este o scleroproteină cu o consistenţă intermediară (între keratina „moale” a pielii şi cea „cornoasă” a unghiilor).

Morfologic, firul de păr este alcătuit din trei părţi:

1. bulbul este porţiunea epitelială terminală a rădăcinii, mai voluminoasă decât restul firului, îmbrăcând papila dermică (aceasta este centrată de un ax conjunctivo-vascular), bulbul reprezintă zona regeneratoare a firului de păr;

2. rădăcina care se întinde de la bulb la ostium-ul foliculilor (aproximativ locul unde se varsă glanda sebacee); rădăcina este formată dintr-un sistem de triburi dispuse concentric;

3. tija, care reprezintă porţiunea liberă (aeriană) a firului de păr, începe la emergenţa sa din folicul; structura anatomică a acesteia din interior spre exterior următoarele componente:

- măduve – absentă la lanugo, este formată din celulele bogate la grăsimi;

- scoarţa – partea cea mai groasă, constituită din celule fuziforme pluristratificate, nucleate, aflate în diferite stadii de keratinizare;

- epidermicula - o membrană subţire, constituită dintr-un singur rând de celulele între care se găsesc melanocite (secretă pigmentul părului);

- învelişul foliculului pilos alcătuit din teaca epitelială internă, teaca epitelială externă şi teaca fibroasă.

Vascularizaţia firului de păr este asigurată de sistemul capilar intrapapilar şi o reţea vasculară perifoliculară.

Inervaţia firului de păr este asigurată de o bogată reţea nervoasă aşezată în jurul bazei foliculare.

Pilogeneza este o funcţie a pielii, care se desfăşoară la nivelul foliculilor specializaţi. Creşterea firului de păr se petrece dea lungul unui ciclu în care fazele de activitate alternează cu cele de repaus.

Pilogeneza este influenţată de vascularizaţia folicului pilos, de sistemul nervos central şi cel vegetativ, de glandele cu secreţie internă, dintre acestea hipofiza, corticosuprarenalele şi glandele sexuale având rolul primordial.

Razele ultraviolete şi infraroşii stimulează pilogeneza prin creşterea irigaţiei locale şi activarea metabolismelor.

Muşchii erectori, constituiţi din fibre musculare netede grupate în fascicule, sunt anexaţi (în poziţie oblică) foliculilor piloşi; excepţie fac vilii şi perii imaturi care constituie „puful”. În afara acestui tip de muşchi, pielea mai posedă şi alţi muşchi netezi, numiţi „pieloşi” (la nivelul frunţii, scrotului, areolei mamare); există şi muşchi striaţi pieloşi (în regiunea gâtului şi a capului).

Unghiile sunt formate dintr-o lamă cornoasă compactă, dură compusă din celule anucleate. Unghia are două părţi: zona generatoare (rădăcina), situată relativ profund sub repliul epidermic median al unghiei (poartă şi numele de matrice), şi placa cornoasă, care este sudată de patul unghiei prin intermediul unui strat malpighian.

Lama unghiei e formată dintr-o porţiune superficială şi un strat profund moale. Stratul dur este regenerat de matricea unghiei (porţiunea cea mai profundă a rădăcinii), în timp ce stratul moale ia naştere prin cornificarea celulelor patului unghiei, pe care zace unghia. Sub marginea liberă a unghiei se găseşte şanţul subunghial unde se adună impurităţi şi microorganisme, nivelul la care debutează micozele ale unghiei.

Unghia are o creştere continuă în tot cursul vieţii, iar procesul de keratinizare se face concomitent de la matrice şi de la patul median la marginea liberă având o durată de aproximativ 6 luni. Unghia creşte aproximativ 1mm pe săptămână.

înapoi la cuprins

Pielea şi mucoasele.

Între piele şi mucoase care tapetează cavităţile naturale există numeroase asemănări ca: originea lor embrionară comună (din ectoderm), stratificarea lor şi exfolierea stratului superficial. Deosebirile constau în absenţa keratinizării mucoaselor şi absenţa fanerelelor la acest nivel. Degenerarea celulei epiteliului mucos este de tip vacuolar, în interiorul citoplasmei apar picături de lichid clar, nucleul nu dispare. Celulele nu conţin pigment deşi la acest nivel există melanocite, dar ele sunt inactive, iar în unele stări patologice ele se pot activa, apărând pigmentaţii şi la acest nivel.

La nivelul mucoasei lipsesc straturile precornoase (granulos şi lucid) din această cauză epiteliul cu excepţia unor părţi de pe limbă şi palat este transparent, lăsând să se vadă culoarea roşie a corionului subiacent. La nivelul semimucoaselor (marginea liberă a buzelor, glandei etc.) există o keratinizare discretă care se exagerează la cei expuşi mult timp la soare.

În leucoplazii (stări premaligne) apare stratul granulos şi cornos, iar culoarea pielii devine albă.

O altă deosebire între piele şi mucoase constă în absenţa anexelor (foliculi piloşi şi glande sudorale). Trebuie de menţionat că pe marginea liberă şi în faţa vestibulară a buzelor există glande sebacee, a căror hipertrofie poate determina apariţia unor mici puncte albe-gălbui, fără potenţial malign (boala Fox-Fordyce).

Mai există şi unele analogii între formarea mugurilor dentari şi ai mugurilor epiteliali ai glandelor sudoripare şi foliculilor pilo-sebacei. De aceia în genodermatozele cu tulburări epidermice şi ale fanerelor deseori sunt constatate sindroamele de dentiţie (de exemplu displozie ectodermică complexă) atinge triada hipotricoză, anhidroză, anodontă.

înapoi la cuprins

Biochimia pielii.

Schematic se poate spune că pielea este constituită din: apă; elemente minerale; substanţe organice; enzime; vitamine.

Apa – component biochimic cu rol de prim ordin în metabolismul general al organismului. Epidermul conţine 60 – 70 % apă, dermul - 75 % apă. Pielea are nevoie de apă pentru hrană, ca şi pentru secreţia sudorii. Conţine cam 6 – 11 % din totalitatea apei din organism, mediată după muşchi, în care componenţa hidrică atinge 50 %. Există o creştere a cantităţii de apă în piele, în unele afecţiuni cutanate ca: eczema, psoriazis, eritrodermii, pemfigus.

Elementele minerale. Prin analize microchimice ca şi prin histochimie s-a putut vedea că pielea conţine o mare cantitate de metale şi metaloizi ca: Na, K, Ca, Mg, S, P, Cl, Fe, F, precum şi elemente catalitice: As, Cu, Zn, Cb. Pielea este dintre toate organele cea mai bogată în clor, conţinând aproape 33 % din cantitatea totală a clorului din organism. În caz de retenţie clorurată, proporţia de clor din piele atinge 22 – 77 % din clorul total. În caz de deperdiţie de clor, pielea este prima care-l cedează , în felul acesta, ea fiind un important regulator al metabolismului acestui element.

Dintre componenţii pielii, dermul şi în deosebi corionul serveşte de rezervor al apei şi clorului.

Substanţe organice reprezentate de: a) hidraţii de carbon, care se găsesc sub formă de glucoză în celulele stratului bazal şi malpigian ca şi în derm, fie sub formă de glicogen în stratum lucidum şi în partea superioară a acelui malpigian; compuşii azotaţi. În epiderm au fost decelaţi un mare număr de acizi aminaţi: glicocol, cistină, tirozină, alanină etc. Keratina un polipeptid (triptofan, cistină, tirozină, alanină, lizină etc.) face parte integrantă din grupul albuminelor tisulare, ea întrând în compoziţia substanţei cornoase în epidermului, perilor şi unghiilor.

Proteinele specifice dermului sunt colagenul, reticulina şi elastina, constituente ale fibrelor respective.

Colagenul are în compoziţie cantităţi mari de glicool, aminoacizi (acid glutanic, aspartic) şi specific proline şi hidroxiproline. Reticulina conţine sulf şi fosfor. Elastina e insolubilă. Toate acestea substanţe sunt sintetizate ca precursori în citoplasma fibroblaştelor, se polimerizează şi se diversifică însă în spaţiul extracelular.

Grăsimi. Pielea conţine grăsimi neutre (trigliceride), acizi graşi nesaturaţi în deosebi acid oleic, care provine din conversiunea glicogenului intracelular şi lipoizi în cantitate mare.

Lipidele sunt prezente ca o rezervă energetică depozitată în hipoderm, ca fosfolipide mai ales în membranele celulare şi organite. În cursul keratinizării ele se descompun. Lipoproteinele sunt compuşi cu rol în transportul grăsimilor. Sterolii se găsesc în piele, mai ales în epiderm şi sebum, sub forma colesterolului liber şi este rectificat, care se formează din precursori (scvalen). Sub acţiunea razelor ultraviolete, în piele se sintetizează vit. D din hidrocolesterol.

Enzimele pielii. La nivelul pielii se petrec transformări chimice complexe, cunoscute sub numele de metabolism. Aceste transformări sunt posibile numai în prezenţa unor catalizatori, denumiţi enzime sau fermenţi cu rol în accelerarea vitezei reacţiilor biochimice, care stau la baza proceselor vitale ale organismului.

Clasificarea enzimelor

Se deosebesc următoarele categorii de enzime:

1. Hidrolazele. Acestea transformă prin hidroliză moleculele voluminoase în molecule mai mici. Dintre hidrolize cităm: lipaza şi esteraza, care acţionează asupra grăsimilor, amilaza şi betaglucozidaza care degradează polizaharidele, peptidaza (leucinaminopeptidaza, carbopeptidaza, pepsina, tripsina, chimiotripsina ), care transformă albuminele în polipeptide şi acizi aminaţi, şi fosfataza, care scindează acizii nucleici.

2. Oxidoreductazele acestea continuă dezintegrarea începută de hidrolaze. Sub acţiunea lor se face oxidările, reducerile, oxidoreducerile ultima parte a metabolismului. Dintre acestea cele mai importante sânt: aminooxidaza, gluco-oxidaza, dehidrogenaza succinică, malică, care controlează ciclul Krebs.

3. Transferazele, enzime care produc transfer de grupe C, grupa glicozil sau azotate, dintre care menţionăm transaminaza, acetilcolinesteraza.

4. Liazele, reprezentate de aldolaza, decarboxilaze etc., catalizează scindarea unui compus în două fragmente sau combinarea a două substanţe în a treia (sinteteza).

5. Izomerazele deplasează unele grupări carboxilice sau radicali, obţinundu-se corpi diferiţi: de pildă, C6 H2 O6 (glucoza) + 2C3 H6 O3 (acid lactic). Printre izomeraze sunt: epimeraza, racemaza etc.

6. Lidazele, în care întră glutaminsintetaza şi peptidsintetaza, fixează legatura C-O sau C-C.

înapoi la cuprins

Funcţiile pielii.

Pielea exercită numeroase funcţii. Unele dintre ele sunt în legătură cu poziţia ei de barieră între mediul extern şi intern. Altele se integrează în economia organismului.

Funcţia de protecţie are mai multe componente.

- Protecţia termică e dată de conductibilitatea termică redusă şi capacitatea termică ridicată datorită conţinutului bogat de apă.

- Protecţia mecanică e realizată de elasticitatea, rezistenţa şi turgescenţa pielii. Un rol important îl are în acest sens rezistenţa fibrelor colagene, elastice, prezenţa paniculului adipos şi îmbibaţie hidrică a dermului şi hipodermului.

- Protecţia chimică are loc prin filmul lipidic superficial care scade permeabilitatea pielii faţă de substanţele solubile în apă şi keratina are un loc identic fiind impermeabilă faţă de apă, care produce numai uniflarea ei coloidală. Keratina e rezistentă faţă de soluţiile acide şi alcaline slabe.

Legată de protecţia chimică este absorbţia percutanată, care e mai accentuată la nivelul foliculilor piloşi. Limitarea absorbţiei percutanate e realizată de o triplă barieră reprezentată de:

- Stratul lipidic superficial şi stratul cornos;

- Membrana bazală;

- Substanţa fundamentală a dermului.

Apa trece prin piele numai în cantităţi foarte reduse (circa 5 mg pe 100 cm² pe minută). Acest proces este în dependenţă de lipidele epidermului şi impermeabilitatea keratinei faţă de apă.

- Protecţia biologică împiedică pătrunderea agenţilor vii (paraziţii, bacterii, virusuri). Ea se realizează prin filmul lipido-acid superficial ca un pH M 4. 5-9.5 neprielnic majorităţii microorganismelor patogene. O altă cale de protecţie biologică este realizată de integritatea epidermului, multiple microorganisme nu pot trece prin pielea intactă.

Umiditatea, îmbibiţia grăsoasă superficială şi electronegativitatea suprafeţei epidermului favorizează fixarea microparticulelor de praf şi a microorganismelor încărcate electropozitiv.

- Protecţia antiactinică se realizează mai ales faţă de razele ultraviolete chimice active. Ea are loc prin capacitatea keratinei şi keratohialinei, dar mai ales prin melanina care absoarbe razele ultraviolete.

Capacitatea de izolare electrică (dielectrică) a pielii este prezentă numai în stare uscată. Pielea umedă e bună conducătoare.

- Rolul senzorial al pielii este dat de imensul număr de receptori nervoşi care percep senzaţiile de durere, cele termice (cald-rece) şi de presiune. Senzaţia tactilă este percepută de corpusculii Meissner şi Merkel, senzaţia de rece este recepţionată de corpusculii lui Krause, cea de cald de corpusculii Ruffini. Senzaţiile de presiune se recepţionează prin corpusculi Vater-Pacini.Terminaţiunile nervoase libere percep senzaţiile dureroase şi pruritul.

- Funcţia pielii în termoregulare se manifestă prin menţinerea homeostazei termice. Temperatura cutanată este rezultanta diferenţei de căldură dintre temperatura internă şi cea a mediului ambiant şi variază între 36,5 şi 30.

Pierderea căldurii prin piele se petrece prin mai multe căi: prin iradiere, prin conducţie, prin convecţie, prin evaporare, prin transpiraţie.

Temperatura pielii depinde şi de a ţesuturilor subiarente, dacă ele sunt inflamate creşte şi căldura pielii. Ea depinde şi de irigaţia cutanată. Influenţa de echilibru dintre vasodilataţie şi vasoconstrucţie.

Termoreglarea are loc prin două mecanisme neurovasculare: unul este senzorial, având drept punct de plecare, senzaţiile termice plecate de la exteroreceptorii cutanaţi, impulsurile fiind transmise prin măduvă la cortexul cerebral, de unde se transformă în reflexe cortico-subcorticale cu destinaţia în centrii termici hipotalamici. Există şi cea de a doua cale a reflexelor vegetative, realizate de temperatura sângelui care irigă direct centrii termici din hipotalamus: în hipotalamusul posterior este „zona dinamogena” care creşte t corpului, iar în cel anterior este „centrul antitermic” care intervine în caz de căldură excesivă a mediului..

- Rolul de excreţie este îndeplinit de aparatul glandular, de perspiraţie insensibilă şi de către descuamaţie. Glandele sudoripare prezintă o secreţie neurodependentă: parasimpaticotropele (de ex. pilocarpina) o exagerează, iar parasimpaticofrenatoarele (de ex. atropina) o inhibă. Substanţele adrenergice produc o secreţie prin efectul de contracţie a glomerului sudoripar prin intermediul celulelor mici epiteliale.

Glandele sudoripare ecrine (în număr de circa 2 milioane) excretă o sudoare bogată în apă (99 %) şi 1 % substanţe dizolvate. Sudoarea conţine cantităţi mici de Uree, creatinină, glucoză, amoniac, acizi graşi, histamină şi kinină. Sudoarea ecrină are un Ph acid între 4,5 – 5,5. Prin sudoare se elimină şi unele medicamente ca vitaminele din grupul B, halogenii şi salicylaţii. În condiţii obişnuite numai o parte din glande sunt în activitate. În caz de hipersudoraţie intră în funcţie toate glandele. Sudoarea nu poate suplini mai mult de 5 % din secreţia renală.

Glandele apocrine sunt mult mai puţin numeroase. Ele sunt localizate numai la anumite suprafeţe şi secretă o sudoare mult mai bogată în proteine (secreţia holo-merocrină), cu un pH neutru. Are un miros particular şi uneori poate fi colorată (prin descompunerea microbiană sau eliminarea unor substanţe endogene).

Glandele sebacee, secretă sebumul, material gras, bogat în acizi graşi şi steroli. Secreţia e de tip holocrin, fiind formată din debriuri de celulele degenerate gras. Secreţia e un flux continuu, endocrino-dependenţă, fiind stimulată de androgeni steroidici (testosterona) şi de steroizii corticosuprarenali (acnee terapeutică). Prin sebum se elimină şi halogenii care pot provoca acnee clorică, bromică şi iodică. Sebumul participă alături de sudoare, la formarea filmului lipoacid de pe suprafaţa pielii, care conferă epidermului şi firelor de păr supleţea fiziologică, calităţile lor hidrofuge şi bacteriostatice.

- Respiraţia cutanată este foarte redusă: oxigenul intră prin piele în circa 2 % faţă de plămâni, iar CO2 se elimină în 3 %.

- Pielea nu are o funcţie endocrină proprie cunoscută, dar se ştie că e strâns corelată de sistemele (în boala Addison, acnee, hirsutism, mixedem, diabet).

- Rolul imunologic este determinat genetic. Participarea pielii în procesele imune este reflectată prin erupţiile care însoţesc bolile infecto-contagioase urmate de imunitate (scarlatina, pojarul, variola etc.).

Numeroase afecţiuni alergice cutanate (eczema, urticaria, erupţiile medicamentoase) şi utilizarea pielii ca organ de testere a stării de alergie sunt elemente care atestă rolul imun al pielii.

înapoi la cuprins

Particularitățile pielii copiilor.

Pielea la nou-născuţi şi a copiilor se deosebeşte structural de pielea adultului.

Structurile epidermului la copii nu sunt complet dezvoltate, ele sunt construite din mai puţine rânduri de celule şi grosimea epidermului este mai mică decât la adulţi. Stratul cornos este discret, keratinizarea este mai redusă, iar stratul granulos este puţin dezvoltat, ceea ce determină o transparenţă mai mare a pielii. Filamentele de uniune intercelulare ale stratului filamentos sunt mai albe. Această structură condiţionează fragilitatea epidermului.

Dermul este bogat vascularizat, ceea ce face ca culoarea pielii copilului să fie roz. Reţeaua vasculară a nou-născutului este ne maturată şi de aceea reacţiile la diverse stimulări este exagerată.

Mai slab dezvoltat este şi ţesutul conjunctiv, colagen şi elastic.

Paniculul adipos la copii este abundent şi contribuie la turgescenţa caracteristică a pielii. Particularităţile structurale fac ca pielea copiilor să fie mai subţire, netedă şi lipsită de structura morfologică a pielii adultului prin lipsa cadrelajului caracteristic.

Pielea copiilor este mai permeabilă, încât unele medicamente acţionează mai bine pe cale percutanată.

Pielea la copii este uşor vulnerabilă, şi procesele conjunctive datorită fragilităţii filamentelor de uniune duc la un clivaj uşor al straturilor epiteliale, fapt care ne explică caracterul bulos al unor dermatoze. Încă de la naştere pielea este acoperită de un strat de grăsime, numit verniz cazeoza.Învelişul gras formează un strat protector care apără pielea de maceraţiile pe care le poate produce lichidul amniotic.

Glandele sebacee secretă o cantitate mai mică de sebum, iar stratul cornis redus face ca pielea copiilor , după naştere, să fie îmbibată de o cantitate mai mică de grăsime. Glandele sebacee îşi încep funcţia mai intens la pubertate. În ce priveşte glandele sudoripare şi ele îşi încep funcţia abia la câteva luni după naştere.

Lipsa sudorii şi cantitatea redusă de grăsime fac ca mantaua acidă, care oferă în mod normal o protecţie împotriva infecţiei microbiene să nu-şi poată îndeplini rolul fiziologic. Din această cauză pielea copiilor este foarte receptivă faţă de infecţiile microbiene, fapt care ne explică frecvenţa dermatozelor microbiene la copii. Pielea copiilor de pe altă parte nu-şi poate îndeplini rolul imunizator printr-o reactivitate mai (scăzută) redusă, caracteristica acestei etape de dezvoltare. Reacţiile alergice la copii apar după luna a treia. Forţa fagocitară este redusă.

Melanogeneza începe către sfârşitul primului an, lipsind ecranul ecranul de pigment, pielea copiilor este foarte sensibilă la acţiunea razelor luminoase.

Prespiraţia cutanată la copii este bine exprimată, apa eliminându-se în cantitate de 40 % prin piele şi plămâni.

Fanerelele la nou-născut sunt bine dezvoltate. Unghiile devin complet formate, ele acoperă în întregime patul unghiei şi cresc în ritm normal cu 0,1 mm pe zi.

înapoi la cuprins

Pielea la bătrâni.

Semnele clinice ale îmbătrânirii pielii încep după 40 ani şi sunt mai evidente la părţile descoperite. Pielea devine uscată, arsă, atrofică. Secreţia sebacee şi sudoripară este diminuată.

Scade epidermopoeza şi histologic se observă o subţiere progresivă a epidermului aproape pe toată suprafaţa cutanată. Se atrofiază atât dermul cât şi hipodermul, modificările cele mai importante la nivelul colagenului. Fibrele de colagen se subţiază, se modifică conţinutul lor biochimic, scade capacitatea de hidratare a acestora manifestându-se şi o hipermineralizare cu depunere de Ca+. Fibrele elastice devin groase, cu traiect mai puţin ondulat.

Reţeaua vasculară este mai mult diminuată. Scade activitatea unui şir întreg de enzime.

înapoi la cuprins



Autorul: d.h.ș.m., profesor universitar Gheorghe Mușet

Sursa: Manualul Dermatovenerologie, USMF “Nicolae Testemiţanu”, Chișinau 2012.

Publicitate:

 

Comentarii:

blog comments powered by Disqus